țțț Prof. înv. primar Protopopescu Florența
“Şcoala trebuie să-i înarmeze pe elevi cu metoda de a învăța („a învăța să înveți”), prevenind asimilarea pasivă a cunoştințelor şi asigurând un învățământ activ”(prof. Iustina Itu).
Ştiințele naturii, ca disciplină de învățământ, vizează: observarea şi perceperea lumii în întregul său, cu componentele, procesele şi fenomenele caracteristice; învățarea prin înţelegere şi aplicare. Prin intermediul acestui obiect, şcolarul trece din lumea poveştilor în lumea faptelor reale şi a lucrurilor concrete, începe să cunoască mediul în care trăieşte şi procesele din jurul său. Aceasta implică transformarea elevului din spectator, în actor al activității ştiințifice.
Ştiințele naturii nu trebuie să reprezinte un studiu abstract al unor discipline departe de interesele de cunoaştere ale elevului, ci mai mult un drum spre cunoaştere, trebuie să-l provoace pe elev să (re)descopere ce îl înconjoară şi ce se întâmplă în jurul său, pentru a găsi soluții problemelor cărora va trebui să le facă faţă.
Predarea Ştiințelor naturii ridică câteva probleme majore, cum ar fi: baza tehnico-materială; necesitatea pregătirii permanente a învățătorului în cunoaşterea metodelor moderne de predare şi experimentare. Soluția primei probleme este recurgerea la experimentul simplu, nesofisticat, utilizând materiale din mediul familiar copilului. Pregătirea învățătorilor în abordarea corectă a acestei materii necesită un efort din punct de vedere al concepției, structurii şi metodelor didactice de aplicare, cât şi a compatibilizării conținutului ştiințific cu particularitățile de vârstă ale copiilor cărora li se adresează. În cadrul lecțiilor de ştiințe se pot folosi diverse metode si tehnici de lucru cum ar fi: problematizarea şi descoperirea; metode clasice cu valenţe participative (experimentul, observația şi conversația euristică); metode stimulative, competitive (jocul didactic, concursul, etc.), vizita sau excursia didactică s.a. Metodele active folosite pe parcursul lecțiilor ilustrează funcţia lor instrumentală: elevul însuşi realizează obiectivele, le conştientizează ca finalități proprii. Este important ca metodele şi tehnicile de lucru: să fie alese în funcție de ritmul de învățare si centrate pe universul copilului ; să fie centrate pe stimularea structurilor cognitive şi operatorii (documentarea după surse de informaţii variate, observarea proprie, exercițiul individual, experimentul, activități care solicită efortul colectiv-de echipă, de grup); să ofere posibilitatea elevului să intervină nemijlocit în realizarea unor experimente, să-şi îmbogățească singuri, în mod independent, cunoştințele, stimulând astfel dorința de a cerceta, de a căuta răspunsuri, de a colecționa diverse mostre din natură, imagini, etc.
Învățarea trebuie să se dezvolte în mod natural, pornind de la ceea ce ştie, ce cunoaşte elevul, către descoperirea varietății naturii şi a fenomenelor pe care le experimentează. Se va porni de la premisa că „elevul se dezvoltă prin exercițiile pe care le face şi nu prin acelea care se fac în fața lui”.
Bibliografie
Cerghit ,I., -Sisteme de instruire alternative şi complemantare, Ed.Aramis, Bucureşti, 2002;
Dorina Salavastru, “Psihologia educației”, Editura Polirom
Sursa
https://www.slideshare.ne